Proiect Club AA: Interviu cu Andrei Zbîrnea (I)

Club AA este locul în care artiștii alternativi ai comunității rock/metal se unesc prin spirit comunitar și iubire pentru muzică. Andrei Zbîrnea este poet și jurnalist cultural, pasionat de muzică, film și sport și este primul care ne va prezenta o față mai puțin cunoscută până acum a subculturii metal.

Pe Andrei l-am cunoscut la sfârșitul lunii octombrie, în 2014, la lansarea volumului #kazim (contemporani cu primăvara arabă). Ajunsesem mai mult din întâmplare acolo, dar volumul mi-a stârnit interesul pentru poezia contemporană, de care, să fiu sinceră, eram străină până la acel moment. Anul trecut în toamnă am început să vorbim pe Facebook despre muzică, iar conversațiile noastre au pus bazele unei frumoase prietenii. Andrei m-a susținut foarte mult în drumul meu către jurnalism muzical și pentru asta țin să-i mulțumesc.

Nu ştiu dacă să mă consider sau nu un artist alternativ, dar îmi place să cred că nu sunt exponent al establishment-ului şi încerc întotdeauna să vin pe un curent mai puţin dominant, pe o variantă de rezervă, pe un eşantion mai puţin exploatat. Nu-mi place ideea de sistem și întotdeauna m-am luptat ca aspectele mai puţin cunoscute şi calitative să vină mai la suprafaţă.

Corina Grasu: Bună, Andrei! Îmi pare bine că ai acceptat să faci parte din acest proiect! Spune-ne câte ceva despre tine.

Andrei Zbîrnea: Andrei Zbîrnea: Născut în ’86. Am terminat Facultatea de Chimie din cadrul UPB în 2009 şi am urmat master la Sociologie între 2010 şi 2012. Am lucrat în mai multe zone, aparent divergente: industria materialelor de construcţii, în presă şi acum lucrez în pariuri online. Îmi place să scriu, îmi place să citesc, îmi place să ascult muzică rock, cu precădere post rock/metal şi rock progresiv. Mergând mai departe, îmi plac sporturile: tenisul, fotbalul, snookerul, handbalul şi baschetul. Mai degrabă urmăresc decât să joc, dar sunt şi momente când practic tenis și fotbal (portar în ultima vreme). Îmi place să călătoresc şi, după cum ai observat, îmi place să mă descriu prin verbe. Nu în ultimul rând, experimentez constant noi formule ale scrisului. Pe la 15 ani am început să scriu (precar în primii șapte-opt ani) poezie. Din 2011 încoace m-am ocupat și de jurnalismul cultural (la început despre cărți, mai recent despre albume metal), iar de vreo doi ani am îmbrățișat și copywriting-ul. Am un an de când scriu proză scurtă, iar vara aceasta a fost propice pentru direcția asta , mai ales la atelierul din Vama Veche atelierul din Vama Veche. În 2017 am reușit să scriu și primul text pentru o invitație de nuntă (nu a mea). Îmi place să cred că scrisul meu se transformă și evoluează.

CG: Am considerat că ești potrivit pentru acest proiect pentru că, în opinia mea, ești un artist alternativ care contribuie la dezvoltarea culturii rock prin poeziile și recenziile pe care le scrie. Ce însemnătate are pentru tine?

AZ:Nu ştiu dacă să mă consider sau nu un artist alternativ, dar îmi place să cred că nu sunt exponent al establishment-ului şi încerc întotdeauna să vin pe un curent mai puţin dominant, pe o variantă de rezervă, pe un eşantion mai puţin exploatat. Nu-mi place ideea de sistem și întotdeauna m-am luptat ca aspectele mai puţin cunoscute şi calitative să vină mai la suprafaţă. Rock-ul progresiv și literatura în general, literatura contemporană românească, poezia cu precădere, sunt lucruri care nu intră pe eșichierul acesta al domeniilor unanim acceptate. Cumva, încerc să-i fac pe oameni să creadă că e mai important să caute informația, decât să o primească de-a gata, mestecată de la TV. Accesul la internet este practic gratuit în România. Chiar azi am văzut pe site-ul Digi24 un reportaj din Cluj, care detalia acest aspect. Faptul că te poți conecta la Wi-Fi în mod gratuit în orice cafenea din orașele mari și că poți accesa informații de pe internet reprezinta un aspect primordial. Mă refer în principal la elementele de bază, să ai habar de o noțiune ce ți-a fost străină până atunci. Pentru detalii ne rămân totuși bibliotecile.

Cel mai important skill pe care îl dobândești după terminarea liceului și a facultății îl reprezintă modul în care îți cauți informația, cum o faci să se apropie de tine. Ai nevoie de propriile filtre, ai nevoie de două sau chiar trei surse independente una față de cealaltă, pentru a valida acuratețea unei informații și a te feri de fake news. Jurnalistic, dacă vrei. În principiu, consider că acesta este cel mai important lucru pe care l-am obținut după revenirea democrației în România – dreptul și accesul neîngrădit la informație.

CG: Am înțeles că ai o legatură foarte strânsă cu muzica. Cum ai început sa scrii recenzii pentru albume rock/metal?

AZ: Am început să scriu recenzii pentru SemneBune

prin 2013, când acumulasem foarte multe informații pe acest subiect. Ascultam de la 14-15 ani Iron Maiden, Judas Priest, Dire Straits, Metallica, The Offspring. Și, cu timpul, m-am dus în zone mai puțin accesibile, underground, de nișă, unde nu vor ajunge niciodată cei de la Rock FM de exemplu. Sau cei de la Metalhead. Pe vremea aceea încă nu era atât de ușor & ieftin accesul la internet și încă se tranzacționau în licee casete și CD-uri cu muzică (anii 2000). Practic, dacă cineva avea un CD cu muzică mp3, o compilație, era un lucru extraordinar. Îmi aduc aminte că prin clasa a 10-a am primit de la un tip din Eminescu (CNME), liceul pe care l-am urmat, un CD cu mp3-uri. Erau acolo Slayer, Haggard, Therion și Iron Maiden, albumele Brave New World (2000) și Rock in Rio (2002). Pentru mine, care știam doar trupele mainstream precum Metallica, Offspring, Rammstein, Korn, a fost o revelație la modul că “Wow, chestia asta n-am mai auzit-o până acum și sună total diferit”. Mi-au trebuit mulți ani să-mi dau seama de ce lucrurile sună altfel, am citit și teorie muzicală, m-am documentat, am studiat istoria rock-ului în general, trecând prin toate etapele. De la un punct încolo   mi-am dat seama că pe piața românească există un gol fantastic. Sunt prea puțini oameni care scriu despre albumele relevante care apar în fiecare an sau despre concertele care începuseră să vina și pe la noi după intrarea în Uniunea Europeană (2007). Momentul acela a funcționat ca o explozie pentru piața locală de spectacole. De asemenea, mai sunt încă oameni care scriu foarte superficial despre concertele la care merg și se raportează la ce se întâmplă acolo într-un mod teribil de simplist: “Piesa cinci a sunat foarte bine, iar piesă opt a fost ca pe disc”. Puteam să scriu așa fără să fiu prezent, puteam să stau acasă și să accesez setlist.fm a doua zi și să văd ce s-a cântat. Apoi să mă așez la laptop și să scriu: “Piesa cinci a sunat bine!”. Ca să revin la întrebarea ta, în ianuarie 2014 m-am despărțit de SemneBune și o vreme nu am mai scris nici recenzii pentru cărți și nici pentru albume. Ca o paranteză, pentru SemneBune scrisesem despre Anathema, despre Evergrey, despre Riverside și chiar despre proiectul Avalon al chitaristului de la Stratovarius (Timo Tolki). Nu aveam un blog prea popular și nu găsisem încă platforma care să-mi redea plăcerea scrisului despre muzică.

Am stat pe bară aproximativ 14 luni, până prin februarie 2015, când, cu ajutorul Silviei Dumitrache (jurnalistă culturală și critic de teatru), am intrat în anticamera Observatorului Cultural, una dintre cele mai importante reviste culturale din România. Atunci am scris un material despre “The Endless River” (2014) al celor de la Pink Floyd. Silvia a propus textul în redacție, a fost publicat și în print și în online. Am avut o zi fericită atunci.

Sunt în continuare încântat de ideea de reviste, de print, îmi place să-mi văd textele în format fizic, să le pot arăta vecinilor sau părinților: “Uite mamă, ăsta-i textul meu, citește-l!”. Încă o paranteză: chiar dacă mama e foarte conectată cu tehnologiile mobile, mi se pare mult mai OK ideea de a vedea genul acesta de text într-o ediție tipărită. Ar mai fi ceva: în curând (6 august, n.n.) va avea loc a doua întâlnire a fanilor Dream Theater din România și o să merg acolo cu brațul plin de reviste Observator Cultural pentru cei care au citit deja textul în online, dar vor să rămână și cu o amintire palpabilă. Mă refer la textul Ziua Dream Theater (nr. 874/01.06.2017), în care am prezentat întâlnirea comunității de fani, discuția cu clăparul Jordan Rudess, concertul propriu-zis, cât și întâlnirea cu formația din backstage. Revenind la primele mele texte de la Observator Cultural, după Pink Floyd au urmat texte despre Dream Theater, Nightwish, David Bowie, Primordial, Bucovina, Steven Wilson, Iron Maiden, Avantasia, Godsleep, Within Temptation, Agent Fresco, Opeth, Avenged Sevenfold, Leonard Cohen, Amon Amarth sau Hexvessel. În total sunt 19 articole muzicale. Urmează al XX-lea despre cel mai recent disc Sólstafir. Ritmul meu în 2015 și 2016 a fost cam de un material la trei săptămâni, uneori la o lună. În 2017 nu am mai reușit să merg în acest ritm și am trimis texte la șase săptămâni sau chiar la două luni. Și asta mă cam întristează, pentru că sunt foarte puțini la momentul acesta care scriu cronici măcar oneste, tu fiind una dintre acele persoane care reușești să acoperi acest gol de cronici de disc metal.

18664643_1679792932049877_4011293359881732238_n.jpg

…încerc să descos procesul de fabricație, să intru în laboratorul trupelor și să-mi dau seama cum au ajuns la acel concept. Îmi place să scriu despre albume conceptuale, îmi place să văd cum s-a ajuns la acel concept și încerc să-l rescriu prin prisma filtrului meu.

CG: Apropo de text, vorbește-ne puțin despre procesul de scriere a unei cronici. Spre exemplu, cum îți alegi albumele care urmează a fi recenzate?

AZ:Ca o glumă, aș spune că nu eu aleg albumele, ci ele mă aleg pe mine. În general aleg albumele pe care simt nevoia să le ascult de mai mult de cinci-șase ori în decurs de o lună și apoi încerc să descos procesul de fabricație, să intru în laboratorul trupelor. Îmi place să scriu despre albume conceptuale, îmi place să văd cum s-a ajuns la acel concept și încerc să-l rescriu prin prisma filtrului meu. Pe de altă parte, pornesc întotdeauna de la un context social autohton sau de la o chestiune care mă macină pe mine. De exemplu, piața concertelor din România sau cum a evoluat industria muzicală în România sau cum mai este privit fenomenul rock în România. Apoi încerc să creez o punte între acest context social, trupa respectivă sau subgenul din care provine trupa și albumul respectiv. Iar dacă aceste lucruri se leagă apare textul, dacă nu, ori abandonez acea direcție socială ori încerc să mă leg de alt album care se pretează mai bine contextului. Întrebarea era cum îmi aleg albumele. Încerc să ascult cât mai multe albume apărute în aria de rock progresiv/ post rock în anul respectiv, încerc să trec prin 100-150 de albume anual și scriu doar despre trupele care mă obsedează. Simt nevoia să exorcizez această obsesie prin scris.

CG: Care ar fi trupele acelea? Un top 5 cu ele.

AZ:Nu-mi plac musai topurile, dar pot să zic ce-mi trece acum prin minte. Mi-ar plăcea să scriu despre Haken, mi-ar plăcea să scriu despre Sȯlstafir -și am început să scriu un text despre Solstafir, 200 de cuvinte în cinci zile, ceea ce e foarte puțin, m-am pus de trei ori la masă să scriu și nu am reușit mare lucru. Mi-ar plăcea să scriu despre noul album al lui Steven Wilson, care este foarte controversat în mediile progresive, datorită aurei pop pe care o are și sentimentului de glam pe care îl degajă, deși am mai scris despre Steven Wilson anul trecut. Mi-ar plăcea să scriu despre albumul Ayreon care este un album fabulos și despre Big Big Train care au scos trei albume în doi ani. Și, deși nu este recomandat să scrii despre albumele vechi, mi-ar plăcea să analizez un material Emerson Lake & Palmer, să scriu dintr-o anumită perspectivă pe care nu am găsit-o deocamdată. Vocea mea, dacă vrei. încerc să scriu despre noile apariții, 2015-2017, sau albume mai vechi care nu au fost prezentate suficient. Sunt destule, dar, din păcate, procesul este dificil și nu pot să acopăr mai mult de 10-12 albume pe an. Deși îmi place și aș scrie și despre trupe de stoner, timpul este destul de limitat. Scrierea de cronici de disc & concert nu este jobul meu principal. Zona aceasta stoner mă pasionează destul de mult.

CG: Ce părere ai despre industria muzicală din România, dar despre scena rock/ metal autohtonă? Este ea în creștere?

AZ:Am încercat să aflu niște informații relevante cu privire la industria muzicală din România la modul general (nu doar în ceea ce privește rock-ul). Căutând pe internet, nu am găsit persoane care să-mi poată da un răspuns și nu am găsit nici cifre de vânzări. Să știu și eu câte albume a vândut Delia, câte albume a vândut Andra. Nu există aceste informații nici măcar pentru zona mainstream. De asemenea, nici pentru rock lucrurile nu stau mai bine. La concertele de club am văzut mai mereu aceleași fețe. Nu apar diferențe semnificative nici când vine vorba de concertele mari.

Aș încerca să estimez o cifră pentru București: sunt cam 15-20.000 oameni, poate 25.000, care vin cam la toate concertele mari sau la multe dintre concerte la care merg și eu și asta s-ar putea numi masă critică. Dar ținând seama de faptul că populația Bucureștiului e de aproape 2,5 milioane de locuitori, e destul de puțin. Cifrele astea sunt ok pentru muzică, dacă mă duc spre literatură sau spre cinema de artă acestea scad dramatic și e cu atât mai trist. Scena metal e greu de descris, pentru că fiecare e pe cont propriu. Există, pe de o parte, Metalhead, există Rock FM, care promovează anumite direcții, de mainstream, de clasicizare a rock-ului. Pe de altă parte, sunt nișele: cei cu prog-ul, cei cu post metal-ul, cei cu black-ul, oamenii cu stoner etc. Rock FM are cincizeci de melodii pe care le difuzează în fiecare săptămână și am făcut un experiment ascultând o săptămână între orele 16 și 17 acest post de radio. Practic, din zece piese cât intră într-o oră cu tot cu reclame, cam șapte-opt sunt mereu aceleași.  Realizatorii de la acest post de radio nu ajută la educarea gusturilor publicului și practic pentru ei rock-ul se rezumă la Metallica, AC/DC, Manowar, Europe, R.E.M. Dar nici măcar aceste nume nu sunt foarte explorate, pentru că Rock FM difuzează patru sau cinci cântece de la fiecare trupă, cântece pe care le știm cu toții. Dacă întrebi pe cineva care ascultă Rock FM ce melodii de la R.E.M. a auzit la radio îți va spune „Losing my religion”, „Drive” și „Everybody hurts” sau 99% dintre ascultători vor spune doar „Losing my religion”. Vor mai fi câțiva care vor aminti și de piesa asta „Man on the moon” de pe coloana sonoră a filmului regizat de Milos Forman.

În România este un heirupism din punctul de vedere al industriei muzicale, albumele nu se vând în niciun caz. Oamenii preferă la un concert de lansare a unui album să-și cumpere două beri decât să cumpere albumul. Aș veni cu o idee pentru trupele care lansează materiale noi: biletul să fie cu 20 de lei mai scump și astfel să-ți dea și CD-ul sau un cod de descărcare a melodiilor în calculator. S-a mai făcut treabă asta și altă data, nu știu cât a funcționat.

Singurul aspect pozitiv pe care pot să-l remarc în 2017 referitor la industria muzicală este că există din ce în ce mai multe festivaluri și din ce în ce mai nișate. În plus, vin trupe pe care nu te așteptai să le vezi vreodată în România. Vine Soen la Posada Rock, vine Devin Townsend la Artmania. Dacă vreun organizator de concerte ar fi încercat să îl aducă pe Devin singur, eventual cu trupă de deschidere, nu cred că ar fi strâns în București mai mult de 700-800 de spectatori. Nu ar fi rentat. Dar în cadrul unui festival, unde aduci Lacuna Coil, care este o trupă relativ populară și la noi, și pe Tarja Turunen, aduni trei-patru mii de oameni. Așa se găsește public mai numeros și pentru Devin Townsend Project. Spre exemplu Dream Theater au strâns 1.500 de oameni la Arenele Romane, o formație despre care i-am auzit pe mulți vorbind, dar din păcate nu la fel de mulți s-au prezentat la concert. De asemenea, prezența a fost mai mare la Cluj decât la București. Asta spune ceva.

Încă o dată: singurul aspect pozitiv în industria muzicală românească este faptul că au apărut foarte multe festivaluri în zone geografice variate & inedite. De exemplu, Electric Castle este un festival extraordinar, care începe să capete o oarecare tradiție. Pe partea de muzică electronică, pe partea de experimental este un lucru foarte bun și a căpătat notorietate externă, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Anul trecut au fost Sigur Rós și God is an Astronaut  la Electric Castle. Nici 2017 nu a fost rău.

18579367_10155509887687867_1304813794_n (1).jpg

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: